Plecat…neapărat plecat! Acum, mâine, ieri…cât mai departe şi cu opriri dictate doar de propria-mi minte…aşa ciudată şi întortocheată cum e ea (a dezvoltat în timp o bună intuiţie)…am încredere în ea…Plecat în puţini de toate felurile.
Plecat…musai plecat…făra bagaj, dar stat o eternitate, atât de mult cât să se plictisească şi timpul de mine şi să mă trimită înapoi acasă.
Dar, înainte de plecat…hai să uităm telefonul acasă. Pe cuvânt de cercetaş! :p
Caut fără astâmpăr printre flori şi stele, nopti întregi, pline, negre, lăsate jos de tot, încărcate de vise…degeaba…Oare..?…întrebarea aşteapta să se termine, dar îi e teamă…dacă cerul minte?
Pe partea cealată a mării? Dar valurile stiu sa spună altceva decât poveşti?…poveşti care atrag ca un magnet în adâncuri, mai ales în nopţile cu lună plină.
Am întrebat toate firele de nisip şi cioburile care pline de poveşti nu mai au identitate…au uitat cine sunt şi cui dădeau forma cândva sau cum se numea acea formă…mai are vre-un nume acum?
Caut în continurare în flori, flori mici mărunte, care stau cuminţi în cu ochii spre soare, flori care aşteaptă să fie mângâiate, floril ale copacilor din pădurea adormită, a cărei prinţesă a plecat la plimbare…în parc.
Caut…gândindu-mă că te-ai ascuns în flori.
Caut în cer…cerul care aparţine lui, cel cunoscut poate demult..am crezut că am uitat…caut printre copacii care nu mai cresc pentru el, obişnuit al plimbărilor în care invita doar vântul…caut în marea care îşi păstra valurile pentru saluturi, obişnuite să ne urce pe coapse…
Priveşte-mi ochii din flori…priveşte vântul care-mi aleargă prin păr…şi imaginează-ţi că îl vezi…îl vezi pe el… pe cel care nu este acolo.
Am braduţ la birou…de azi ne aşteaptă în fiecare dimineaţă vesel şi în aer cu gust amărui de răşină şi de munte….şi e chiar în faţa mea…se uită printre globuleţe la mine…bucuria de dimineaţă dinainte de cafea 
Zile cu ceaţă…ceaţă care îmi intră în ochi, care mă cheamă şi fuge de mine în acelaşi timp, care mă ţine în braţe de la distanţa ca să nu mă sufoc.
Zile cu soare, mult soare în care plec la ţesut povesti cu ochii pe straduţe fara nume, pe care ma pierg în ganduri cu ochii râzând la raze.
Zile cu miros de lene în aburul de cafea mă înveleşte drăgăstos înapoi şi îmi spune “mai dormi”.
Zile cu seminţe în buzunar, flori în brate si frunze în loc de aripi.
Zile agitate umblute de cafea la filtru dintr-o cană verde care aşteaptă să înfloreasca.
Zile în care aştept cuvinte prinse între fire răsucite de telefon.
Zile trezite de foarte de diminaţă care nu se mai sfârşesc decât în fumurile albastre pe care le privesc prin sticlă verde.
Zile în care aştept nopţile fierbinţi interminabile cu miros de salvie şi opium ce mă ajută să trec de toate zile care “va sa vie”…nopţi trăite cu simţurile aprinse în altă lume…nopţi pe care le resimt pe piele sub atingeri invizibile a doua zi.
Picture here: http://hbynoe.deviantart.com/art/last-of-our-happy-summer-days-36512966
O replică , auzită în autobuz, a unei bătrâne firave şi scunde ca o fetiţă: “Pai, ce pot eu să mai ştiu, maică, eu sunt de acum aproape de tot moartă”. Cuvinte rostite frumos, fără tânguire în glas, oarecum mulţumită, cu o albă seninatate, cu sensul că e aşa de bătrână, încât aproape a terminat de murit, ca şi cum moartea ar fi o operaţie îndelungată şi dificilă, pe care ea a reusit să o ducă la bun sfârşit, să o realizeze aproape în întregime.
Cea mai frumoasă oră a zilei mi se pare cea care precede amurgul. Nu pot să o numesc însă, pentru că în funcţie de anotimp ea alunecă în lumina labilă care păstrează neschimbat numai acel sentiment capabil să se nască într-un anumit moment. E un moment lung, lung cât o oră sau poate şi mai lung, iar singura sa caracteristică rămâne iluzia de a fi în afara timpului. Cruzimea luminii a trecut, iar cruzimea întunericului nu a început încă, şi în spaţiul care le separă se naşte o pace tristă poate, dar blândă. Luminoasă, fără a fi strălucitoare, caldă, fără a fi fierbinte, ora aceasta nu este a faptei, ci doar a contemplaţiei. Este ora tăcută în care imi place să merg şi să privesc, ora care spre deosebire de altele ale zilei, tot ce văd şi tot ce mi se întâmplă are alt gust, altă formă – una negeometrică, alt înţeles şi cu totul alt sens.
Karakiri – caracatiţă prietenoasă care te ţine în braţe când dormi, nu sforăie, nu se uită la meciuri, mărimea e perfectă, nu comentează când termini banii în 3 zile, nu te zgârie cu barba, nu te ceartă că întârzii sau că visezi cu ochii deschisi….cu alte cuvinte ştiu ce vreau de ziua mea 
Sfârşit de ianuarie şi chef de leneveală, de aruncat haine aiurea, fără grija de a le pune la loc în ordinea cerută de bunul simţ al altora, chef de fumat şi de a umbla dezbrăcată prin casă, tresărind la atingerea rece a obiectelor străine de pat, chef de discuţii şi citit, chef de noi, pierduţi în aşternuturi, chef de vin şi sticle ce se iau la întrecere cu covorul în a acoperii podeaua, chef de steluţe pe geam şi soare afară, de atingeri calde promise de degete fierbinţi ce îmi frământă carnea, chef de dormit numai şi numai în braţele tale, chef de plimbări prin zăpadă şi o sobă, chef de a mă uita la tine gol, chef de mare, de ghiocei atârnaţi în păr…chef…
Au mai rămas 6 zile de ianuarie…vor fi oare toate la fel ca pana acum?…luna viitoare este ziua mea 
, iar în noaptea asta am să încerc să dorm singură.
